Cum îți petreci timpul cu bunicii adoptivi

Acum 11 ani, doamna Ecaterina întruchipa prototipul vârstnicului singur: apropiindu-se de 70 de ani, văduvă, cu o fiică plecată în Canada, cu două prietene din tinerețe în celelalte colțuri ale Bucureștiului, cu care abia dacă mai vorbea la telefon de sărbători. Cu excepția lor, a câtorva vecine cu care se întâlnea când plătea întreținerea și a doctorului care îi scria lunar o rețetă „de tensiune”, doamna Ecaterina nu mai vorbea cu nimeni.

Când am cunoscut-o, mi-a prezentat cu resemnare singurătatea ei:

„Stau așa, aștept, și când sună Cosmina, mai trăiesc și eu câte puțin.”

Azi, doamna Ecaterina e parte din familia mea de 11 ani. Ne bem împreună cafeaua la plic în fiecare duminică. Ne vizitează des, deși trebuie să schimbe 2 metrouri și un autobuz pentru a ajunge la noi. Le face copiilor turtă dulce și până acum nu a ratat nicio serbare, le are chiar documentate cu poze și puse frumos pe raftul de la bibliotecă. Vorbim mult și despre toate, ne dăm cu părerea despre știri, gătim uneori împreună și, activitatea mea favorită, comentăm filmele coreene pe care bunica noastră adoptivă le urmărește cu ardoare și apoi mi le povestește pe sărite.

Nu e nevoie de mult să ne bucurăm unii de alții, uneori e suficient doar să asculți, alteori trebuie să „traduci” indicațiile încâlcite ale doctorului sau să faci o supă când cineva e răcit. Ne știm aproape și uneori chiar și asta e suficient.

Când a împlinit 80 de ani, doamna Ecaterina mi-a spus că cel mai frumos cadou pe care l-a primit a fost o cafea la plic și că nimic n-ar putea să „bată” asta.

Oricare din noi poate oferi acest cadou, care deși nu costă mult, este neprețuit.

Leave a Comment